Astăzi vin colindătorii! V-ați pregătit?

Colindul este un cântec tradiţional popular, cântat de cete de copii, de flăcăi sau de adulţi cu prilejul sărbătorilor de Crăciun şi de Anul Nou.
Cuvântul „colind” sau „colindă” provine din latinescul „Calendae” nume ce se dădea vechilor sărbători păgâne de Anul Nou când era obiceiul să se facă urări de belșug și fericire pentru noul an ce începea.
Obiceiul colindelor este preluat de la romani care sărbătoreau în această perioadă „Nașterea Soarelui” deoarece în această perioadă a iernii soarele atinge punctul său cel mai jos în emisfera sudică, începând apoi, asemenea unei ridicări, o mișcare treptată spre nord.
Cu ocazia acestei sarbători timp de 6 zile un grup de colindători format din bărbați și băieți, trecea pe la fiecare casă pentru a aduce vestea cea bună, formând un cerc în timp ce cântau colindele. La capatul celor 6 zile colindătorii realizează un cerc în jurul întregii comunități, principala motivație a obiceiului fiind aceea de protecție, căruia i s-a impus sensul binecuvântării și cel al Nașterii Domnului.

La români colindatul este obiceiul cel mai bine păstrat. Cu colindatul umblă copiii, flăcăii, iar în unele sate chiar și bărbații însurați, astfel: copiii merg ziua cu colindul, până la apusul soarelui merg flăcăii, iar noaptea bărbații.
Începâd cu 23 decembrie și până pe 24, cu traista după gât, cu băţul în mână şi căciula pe urechi, colindătorii merg din casă-n casă şi strigă la ferestrele luminate:
"Bună dimineaţa la Moş Ajun / Ne daţi ori nu ne daţi".
şi dacă cei din casă le deschid uşa, încep să cânte mai departe:
"Am venit şi noi odată / La un an cu sănătate / Şi la anul să venim / Sănătoşi să vă găsim
Ne daţi, ne daţi / Ori nu ne daţi"
Cu acest prilej gazda le împarte colindeţe: covrigi, nuci, mere, colăcei de făină frământaţi şi copţi chiar în acea seară.

Colindele poartă prin veacuri cuvântul tainic al Nașterii Sfinte. Ele sunt o sinteză a spiritului creator și religios al poporului român.
A merge cu colindul înseamnă a vesti pe Hristos, înseamnă a aduce tuturor vestea şi bucuria venirii lui Dumnezeu în lume, a înomenirii Lui.
Colindatul, atât la țară cât și la oraș a rămas o sărbătoare a comunității, a copiilor și tinerilor care colindă ca și a celor care primesc colindători răsplătindu-i cu daruri și contribuind astfel la păstrarea datinilor străvechi.
Sursa pentru textul de mai sus o găsiţi aici.

Pentru mine însă colindatul la țară este cel mai autentic colindat.
În satul unde am copilărit (undeva în Argeş, foarte aproape de Piteşti) pe data de 23 decembrie colindătorii se strâng în capătul satului de cum se lasă seara și apoi pornesc în „şir indian” pe uliţele întortochiate chiar dacă ninge şi zăpada le ajunge până la genunchi sau chiar dacă este ger de crapă pietrele.
Colindătorii trec din casă în casă, iar gazdele îi aşteaptă la poartă cu coşuri pline de covrigi, nuci, mere şi alte bunătăţi.
Îmi aduc aminte când eram mică şi mergeam la colindat, că abia aşteptam să ajungem la casa Babei Floarea pentru că ne dădea gogoşi calde. Mirosul lor se simţea de departe şi parcă îl mai simt şi acum.
Băieţii mai mari şi bărbaţii (căci şi ei mergeau la colindat) abia aşteptau să ajungă la casa Dascălului (cântăreţul de la biserică) pentru că acesta împărţea vin. Ba chiar unii dintre ei stăteau de câte două ori la rând pentru a gusta câte un pahar.
Tot satul răsuna de glasurile colindătorilor care cântau „Bună dimineaţa la Moş Ajun” şi mai nou un „remix” al acestui colind:

„Foaie verde portocală
Noi suntem copii de şcoală
Şi-am venit să colindăm
Pe la case să urăm: BUNĂ DIMINEAŢĂ LA MOŞ AJUN!!!”

Era amuzant să asculţi bărbaţi în toată firea care cântau aceste versuri. Erau şi grupuri de copii care cântau „Domn, Domn să-nălţăm”, „Florile dalbe” şi „Iată vin colindători”.
Când se ajungea în celălalt capăt al satului colindătorii plecau fiecare pe la casele lor, cu trăistuţele pline şi nerăbdători să ajungă să îşi numere covrigii primiţi şi să-i înşire pe aţă. Bineînţeles nucile, merele, biscuiţii, bomboanele erau primele care se mâncau. Cât despre gogoşi… nici nu mai ajungeam cu ele acasă.
Bunica mea, odihnească-se în pace, ne aştepta de fiecare dată cu ceai cald, brânză sărată şi „cococi” coapte pe plită (nişte pite din aluat dospit, rotunde, ceva mai groase decât lipiile şi coapte direct pe plita de la sobă). Pentru noi erau o delicatese. Erau calde, miroseau superb….Mi-e dor de acele clipe!!!
Astăzi încă se mai merge la colindat, dar copiii sunt din ce în ce mai puţini. Nu prea mai vin pe la bunici. Preferă să meargă la colindat la oraş unde pe lângă covrigi mai primesc şi câţiva lei.
Dar nimic nu se compară cu distracţia de pe uliţele satului. Să mai vezi pe câte unul cum cade într-un şanţ acoperit de zăpadă, cum alunecă pe gheaţă şi-şi împrăştie colindeţele (căci aşa se numesc la noi covrigii şi celelalte bunătăţi primite la colindat) sau să te întâlneşti cu rudele din celălalt capăt al satului şi să îţi dea mai mulţi covrigi, să te întâlneşti cu prietenii alături de care ai copilărit şi să te baţi cu zăpadă.

Mi-aduc aminte cu drag de acele vremuri şi astăzi de dragul lor de Colindeţe, mă duc la ţară şi ies cu mama mea la poartă şi împărţim covrigi şi mere colindătorilor.
E plăcut să vezi copii de 5-6 ani, cu trăistuţa de gât, cum cântă colinde şi că se mai păstrează totuşi acest obicei.

(Anul acesta din păcate nu sunt la ţară. Sunt plecată la părinţii prietenului meu, în Teleorman, dar am totuşi o bucurie: a nins. Voi reveni mai târziu cu nişte poze.)

Sursa foto 1

Şi acum la sfârţit ascultaţi acest colind care mie mi-a mers direct la inimă.